Pe 21 august, un cofondator de la La Mița Biciclista publică un video în care râde de oamenii care cumpără de la patiseria lui Nea Mihai, din Piața Amzei. Îi numește „specie”. În mai puțin de 16 ore, aproape 260.000 de vizualizări și mai multe comentarii critice decât aprecieri. A opta zi, la patiserie era tot coadă.
Clipul nu a atins gustul. A atins copilăria oamenilor. Merdeneaua aceea cu margarină e drumul spre școală, banii numărați în palmă, patiseria de la colț care mirosea a cald. Când ironizezi produsul, ironizezi și amintirea. Iar amintirile nu se apără cu argumente. Se apără cu furie. De aceea nicio precizare despre unt, aluat sau temperaturi de coacere nu ar fi ajutat cu nimic. Discuția nu era despre patiserie. Era despre cine are dreptul să râdă de locul din care vii.
De aici încolo, două feluri de a te purta într-o criză. Le privesc pe amândouă cu atenție, nu ca să dau note, ci pentru că mâine poate fi rândul oricăruia dintre noi.
Mița Biciclista a răspuns repede. În aceeași zi: „v-am citit, v-am auzit și înțelegem, cu întârziere, că aveți dreptate”. Rapid, asumat, fără avocați. Până aici, bine.
Problema e fraza care vine imediat după, în același text: „comunicarea Mița Biciclista a urmărit constant și o componentă de informare despre ce înțelegem noi prin preparate și servire de calitate înaltă”. Adică exact premisa care a rănit oamenii, repetată în mijlocul scuzelor. Când îți ceri iertare și, în aceeași respirație, îți explici superioritatea, publicul aude doar partea a doua. O scuză cu explicație atașată nu mai e scuză. E o pledoarie cu formule politicoase la început. Iar promisiunea care încheie, „vom reflecta la această lecție”, nu e o măsură. E o amânare scrisă frumos. O măsură are nume, are termen și are un om care răspunde de ea. Reflecția nu are niciunul dintre cele trei și nimeni nu te poate întreba peste o lună cum merge.
